România prin ochii unui româno-american ...

     Te arde. Știu că te arde. Dar dacă vii în România, așteaptă-te să găsești aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată și mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găsești - ca și mine  o majoritate ponosită, subjugată compromisului și lipsită de drepturi, despuiată până și de propriile potențialități, peste care tronează vulgar și arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigașă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în fața scumpilor lor bolizi, gata să te stâlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sunt indivizi care și-au pierdut orice reper nu doar creștin, ci uman. Iar lege nu există. Decât, poate, pentru proști, în fond, asta este și ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogați, îi disprețuiesc pentru comportamentul lor, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viața și ar vrea să fie ca ei. Să poți ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat !.

     Oamenii au uitat să(-și) vorbească și latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politețe, de bunăvoință, cuvintele acelea galante, cu consistență, noimă și duh, care te îmbogățesc, care îți descrețesc fruntea și îți fac ziua agreabilă - mulțumesc, bună ziua, ce mai faceți, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieșit din uz. Trăiesc numai în dicționare și, din câte îmi dau seama, dicționare nu prea mai folosește nimeni.

     Lumea se îmbulzește în zona ta privată, la bancă, la poștă, la magazin. Lumea nu este senină și demnă. Lumea care "se descurcă" este mereu grăbită, repezită, agresivă. In realitate, se fuserește la greu, și totul pare dus numai până la jumătate. Hai, maximum până la trei-sferturi, după care "e bine și așa", se schimbă brusc direcția, viziunea, prioritatea. Fidelitatea față de un principiu asumat este taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea este cuvântul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, grețoasă a sexualității; senzualitatea femeii nu mai este cu perdea, este pornografie; machiajul este greu, decolteurile - adânci, bărbații - ațâțați în animalicul lor. Lucrurile sfinte sunt subiect de banc, iar spațiul public este nespălat.

     De gura adolescenților să te ferești. Mulți dintre ei nu mai respectă nimic și pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rând) pe ei înșiși. Rușinea a murit, cuviința își dă ultima suflare. Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri. Manelele au evadat din muzică și s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naționale, în drujbe și în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnității și ale decenței. Piese de o frumusețe elegant trasată cad în mâinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiți chiar și de acea înnăscută delicatețe în fața purității simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul și frumosul, sluțesc peisajul și handicapează sufletele privitorilor. Natura, creație a lui Dumnezeu, este incendiată, braconată, furată, retezată la pământ, lasată să se irosească sub scaieți. Așa tratează mai-marii darul. Țara-i un S.R.L. al lor.

     Preoția se vinde și se cumpără, moșiile sufletești se tranșează ca și imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanțuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca niște țoape ale tranziției, cu flori de plastic îndesate în jumatăți de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane și în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute și vorbește în citate aproximative. Ai senzația că sufletele rătăcesc răzlețe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii și pline de riduri de colo până colo, punându-și ca unic țel banul - fără de care ești nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primești respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic față de pile suspuse. La cantitatea de muncă și de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia și viața personală. Toți vor să ajungă bogați repede, doar o viață au, și ea se consumă integral aici, între hoți și șmecheri, în această perpetuă senzație de nesiguranță. Da, așteaptă-te ca în România să te simți în nesiguranță. Așteaptă-te, de asemenea, să găsești lucruri mai proaste decât "dincolo" la prețuri mai mari decât "dincolo", la salarii mai mici decât "dincolo".

     Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, și încă lucruri de calitate ? O mai fi viu instinctul acela al țăranului harnic și cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui ? Ori pasiunea meșteșugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generații ? Mai ține cineva la ideea lucrului durabil și bine făcut ca la o satisfacție personală ? Nu pot să-ți dau mari speranțe. Se practică intermedierea, comerțul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alții. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată țara pare o țeapă. Totul pare gestionat, legiferat și administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: țeapa. Cât mai mare și cât mai repede.

     Așteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să-ți pretindă să plătești în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu este drept". Șmecheria este numai a lui, dar vinovăția este la comun, ca la comuniști. Când este de luat, să ia singur, dar când este de dat, să dea toți. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreținută, sărăcie. Democrația nu funcționează, fiindcă dacă ar funcționa ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educația este dinamitată, după cum este și familia. Copiii rămân de izbeliște, devorați de oboseală, precaritatea materială, visele consumiste sau ambițiile de carieră ale părinților. Sănătatea este un cadavru în putrefacție, iar - dacă-mi permiți metafora - la morgă nu funcționează nici frigiderele, nici aerul condiționat. Agricultura este în colaps; turismul este o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul este cvasi-inexistent. Drumurile sunt omor cu premeditare.

     Ai senzația că țara nu este guvernată. Ai senzația că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel este fotbalul. Vei resimți cu o acuitate  dureroasa dezagregarea, disoluția, absența oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine suntem ? Cine vrem să fim ? Dacă îți pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înșine ca neam și ca stat, unde anume avem de gând să ne poziționăm în matricea națiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani și ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în țară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile și frustrarea acumulată, dar zac inerți civic, vociferând inutil în fața televizorului sau pur și simplu epuizați, preferând să se lase conduși. Direct în stâlp sau în șanț. Pare că nu-i mai șochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

     Patria este enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cât de cât normal, care mai țintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest razboi civil mocnit, dar generalizat sunt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de inițiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă și construcție, de demnitate, de mărturisire, de creștinism autentic, de delicatețe revigorantă, de dăruire și bunătate, de gândire pe termen lung, de convingere în niște valori perene, clare și nenegociabile. În fața acestor oameni, care se încăpățânează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiții (pe care tu abia reușești să le suporți în trecere), îți vei pleca fruntea și te vei simți inferior. Unii zic că enclavele sunt majoritare și probabil că este adevărat. Dar nemaiputând comunica între ele, neputându-se uni și acționa în front comun, sunt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrând să îi facă muți și invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază și descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici este imposibilitate și povară. Uneori reușește. Enclavele bine-crescute își acceptă marginalitatea, efectuând mișcări retractile către forul interior a propriei ființe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.

     Înțelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de inițiați, iar copiii lor vor suferi precum ciudații și inadaptații societății. Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat și mai confuz, realizând că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăiești, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu și-n care, ca emigrant român, ești suspendat o viață întreagă, de fapt nu există.

     A murit și, încet-încet, va muri și în tine.

Alin Fumurescu - predă filosofie politică la Indiana University-Bloomington