Povestea Restaurantului ”Șarpele Roșu”

      Restaurantul ”Șarpele Roșu” a fost o cârciumioară care a ființat într-o singură încăpere de cam 10×4 m, pe lângă Piața Gemeni. Așezat, ca orice birt serios, la o răscruce - Str. Eminescu / Str. Galați - a fost ridicat la nivel de reper cultural boem de către clienții săi. Câțiva ani, aici se găseau unii pe alții actori, muzicanți și publiciști care consumau puțin dar trăncăneau mult-despre ale lor și ale altora. Intre ei Gh. Dinică și Șt. Iordache erau figurile cele mai pitorești și mai cunoscute.

     Muzicanții care cântau aici pe o estradă de suprafața unei mese, au căpătat notorietate și avânt și datorită acestor clienți. Intre ei Nelu Ploieșteanu se pare că este singurul care își mai amintește de unde a plecat și poate să spună fără greutate, cui datorează evoluția sa.

     O vreme “Șarpele Roșu” a fost un restaurant la care era de bonton să te duci și a fost un element foarte cunoscut pe harta Bucureștilor. Cine caută o instituție sau o stradă pe aici, dacă i se spunea că e pe lângă ”Șarpele Roșu”, se lămurea imediat.

     După așezarea lui Gh. Dinică la casa lui lângă o nevastă mămoasă și grijulie, crâșma boemă a început să-și piardă strălucirea. Șt. Iordache venea și el din ce în ce mai rar pentru că se ducea mai mult pe la casa de la Gruiu iar N. Ploieșteanu, de acum foarte cunoscut, având angajamente multe și peste tot, mai cânta aici doar la zile mari. Și astfel, ”Șarpele Roșu” a fost, la un moment dat, închis. In urmă cu câteva luni, casa în care a ființat restaurantul arată părăginită și plânsă, deodată.

     Se poate spune că acest lucru coincide cu începutul suferințelor lui Ștefan. Cu o săptămână înainte de mutarea actorului a început, practic, demolarea zidăriei. In ziua decesului lui Șt. Iordache din acest birt faimos se mai putea vedea numai un morman de caramizi. La această oră “Șarpele Roșu” este doar o amintire. A plecat și el odată cu adevăratul său patron.

     “O țară mică, mese puține”

     Aici s-au născut replici de film. Au trecut 9 ani de când cea mai mediatizată cârciumă a anilor ’90 a tras obloanele. Acolo a băut şi a cântat cu lăutarii elita Bucureştiului.

     Acum 20 de ani, Eugen-Alexandru Niculescu, pentru prieteni Dan Niculescu, şi-a dat demisia din CPUN şi s-a hotărât să deschidă o cârciumă. “M-am apucat de politică economică !”, râde domnu’Dan. Avea 42 de ani, şi afacerea sa urma să rămână în memoria colectivă.

     Dacă, acum un secol, boema Capitalei se aduna la “Caru’ cu bere”, înainte de război la ”Capşa”, pe timpul comuniştilor la ”Mărul de Aur”, în anii de după Revoluţie s-a mutat la intersecţia dintre străzile Galaţi şi Eminescu.

     Epicentrul culturii

     La cârciumioara sa, cu doar nouă mese şi-un taraf, mai bine de zece ani s-au îmbătat, au cântat, au rostit replici celebre, au plâns sau au făcut politică o întreagă pleiadă de artişti, scriitori, ziarişti, diplomaţi sau, pur şi simplu, bon-viveurii anilor ’90. Pe toţi îi unea un singur lucru: atmosfera. Responsabilul cu bunadispoziţie era domnu’Dan, un uriaş de 120 de kile, cu favoriţi şi mustaţă “pe oală”. Un patron care n-a ştiu să-şi gestioneze afacerea, dar care, cu certitudine, a intrat în istorie cu creaţia sa: ”Şarpele Roşu !”

     “Ce serveşte domnii ?”

     A avut patru neveste, a început trei facultăţi, fără să termine vreuna, a vrut să fugă din ţară, dar a avut noroc că n-a reuşit, iar la Revoluţie a furat o basculă cu care a ridicat două baricade în Bucureşti. A avut chiar şi un rol într-un film de legendă: “Cel mai iubit dintre pământeni”. “Eram, evident, cârciumar şi replica era: «Ce serveşte domnii ?». M-au aplaudat la premieră ! Dinică era în spate şi mă aude … Şi scoate una genială: «E ! Mulţi consumatori !»”, se laudă “Şarpele”.

     “Pupa-ţi-aş creerul ăla de profesor de facultate !”

     Puţină lume ştie că o altă replică din film îi aparţine tot lui: “Eram cu regizorul Şerban Marinescu la şpriţ şi, nu ştiu cum am spus: «Ştie el, partidul nostru, ce face !». Bănică senioru’, care era şi el la şpriţ, să moară de râs: «Ce-a căcat-o Şarpele !»”.

     O altă replică din film, a lui Şt. Bănică: “Pupa-ţi-aş creerul ăla de profesor de facultate !”, a fost introdusă în folclorul urban tot de jovialul “Şarpe”. “Domnu’ Dan a fost primul politician care şi-a dat demisia din întâiul parlament democratic !”, îl laudă cu veneraţie Atilla, un zdrahon de un chintal jumate, de loc din Sf. Gheorghe de Covasna. E “locotenentul” lui Dan Niculescu de pe vremea când cârciuma încă funcţiona.

     Lozincă mobilizatoare la budă: “Să facem totul !”

     Ca să pricepi fenomenul dezvoltat în fosta librărie “Şt. O. Iosif”, de pe Str. Galaţi nr.133, colţ cu Str. Eminescu, e necesar să rememorezi realităţile timpului. Muzica românească era de festivaluri, de populară lumea era cam sătulă, manelele încă nu apăruseră, iar restaurantele erau un fel de cantine mai scumpe.

     Era o nişă la care Dan Niculescu s-a gândit primul: cârciuma tradiţional românească, de cartier, cu taraf ţigănesc, care să cânte muzică lăutărească autentică. Muzică pe care până atunci o auzeai numai dimineaţa, când se servea ciorba de potroace la nuntă.

     În plus, “Şarpele” a mizat şi pe miştocăreala ce mocnea în români. Astfel, ospătarii aveau cravate roşii de pionieri, iar busturile lui Ceauşescu şi Lenin îţi ţineau companie dacă veneai să te îmbeţi de unul singur.

     “Când se îmbătau, spărgeau paharele în capu’ lu’ Lenin. Io le luam cu 5 lei şi le vindeam cu 50 !”, dezvăluie tainele afacerii sale Dan Niculescu. Pe pereţi, pe lângă nişte tablouri futuriste, erau agăţate drapelele RSR şi PCR, pe uşa de la WC era o plăcuţă pe care scria “Secretar BOB”, adică “Secretarul Biroului Organizaţiei de Bază”, iar în buda bărbaţilor cineva scrisese pe perete cu pixul o lozincă mobilizatoare: “Să facem totul !”.

     Un nume ca oricare altul

     De unde până unde numele locației ? “Îţi spun de unde, să dai la ziar, numa’ să nu spui şi la alţii !”, îşi rostogoleşte ochii în cap Dan Niculescu. A îmbătrânit şi s-a îngrăşat enorm. Acum are 141 de kg, dar a avut şi 175, la 1,86 înălţime. Are diabet şi cardiopatie ischemică: “Başca o depresie frumoasă pe fondul unei obezităţi morbide !”.

     Mişcare nu face mai deloc, ţuica e pe masă, cârnaţii sfârâie în tigaie, iar de fumat fumează ca un … “şarpe”. “Visasem toată noaptea numai elefanţi albaştri şi pisici verzi. Când m-a întrebat funcţionara aia cum vreau să-i spun la firmă, mi-a ieşit fără să mă gândesc: «Şarpele Roşu». N-a avut nicio reacţie !”, se distrează fostul cârciumar.

     Pe un perete din apartamentul său din piaţa Alba Iulia tronează un tablou avangardist, care pe timpuri împodobea cârciumioara de pe Str. Galaţi. “E un f… în toată regula !”, explică direct nea Dan. Lângă el o poezie, scrisă de mână, e înrămată: “E a lui Adam Puslovici, român de pe Valea Timocului, bun prieten cu Nichita … A scris-o cu un cărbune de pe grătarul cu mititei. Apoi mi-a zis: «Am debutat, la 55 de ani, în limba maternă !»”.

     Se bea mult pe datorie, proştii nu aveau ce căuta

     Domnu’ Dan e solemn: “La «Şarpele Roşu» nu aveau ce căuta proştii !”. “Dinică, după ce se îmbăta, avea o întrebare fixă. Odată, trec pe lângă el şi se răsteşte: «Eşti idiot ?». Nu eram în toane bune şi m-am uitat urât. Nea Gigi se prinde şi o dă cotită: “Era doar o propunere !”.

     Domnu’ Dan vine mai aproape de prezent: “Am închis cârciuma pe 4 iunie 2001, cu un milion de lei vechi în buzunar. La fel de «bogat» ca atunci când am deschis-o. Am rămas cu un teanc de 25 de centimetri de note de plată neachitate. Dacă n-avea omu’ bani, ce să fac, să-l dau afară ?”, e în dubiu şi acum patronul Şarpelui Roşu.

     Când a deschis localul avea 41 de ani: “Am mers pe stilu’ de viaţă ţigănesc: câştig azi - mănânc azi, mâine - are grijă Dumnezeu ! Acum trăiesc din pensie şi din indemnizaţia de revoluţionar. După ce a murit mama, n-am mai vrut să ies din casă, am mâncat ca bou’, m-am îngrăşat ca porcu’ şi m-am îmbolnăvit. Da’ cel puţin sunt mai înalt spiritual !”.

     “Ziua te apuca plânsu’. După unu noaptea începea caterinca”

     Celebrii săi clienţi, Gh. Dinică şi Şt. Iordache, i-au fost şi vectori de publicitate. “Ei făceau «prospecţiuni» tot timpul. M-au găsit cu ocazia filmului … Făceam, cu echipa de filmare, chefuri totale ! Striga nea Gigi la mine: «Mă iubeşti, grasule ?». Dacă bea mult ? Bea tot ! După ce termina şpriţul, îşi făcea curaj să se ducă acasă cu două-trei sute de votcă !”.

     Tot în localul lui nea Dan îşi are originea o notorie cugetare a maestrului Gh. Dinică. Era patru dimineaţa, doar vreo patru mese cu câţiva clienţi şi taraful în pauză de ţigară. Maestrul era cam obosit. “Lucrase” din greu ore în şir. La un moment dat, dă să se scoale. Genunchii îl cam trădau. Se saltă într-un cot şi face un tur de orizont al crâşmei. Era linişte. Cu toţii ne uitam la el. Ce-o să zică ? Apoi oftează şi, cu intonaţia sa inconfundabilă, decretează: “O ţară mică, câteva mese !”. Situaţia, de comedie absurdă, a declanşat o veselie isterică. Ulterior, replica marelui actor, transmiţându-se oral, a suferit modificări. Aceasta este cea originală, iar Niculescu o confirmă: “Aşa a fost ! Fusese, mai devreme, o discuţie politică …”.

     “Primii zece ani postrevoluţionari, epicentrul culturii române s-a aflat la Şarpele Roşu ! Noi am fost cârciuma cu cea mai mare densitate de creiere şi talente pe metru pătrat”, decretează Dan Niculescu. Localul nu excela nici la capitolul mâncare, nici la vinuri, nici la programul artistic. În meniu erau doar ciorbe şi grătare, mai rar găseai şi o saramură, vinurile erau cele din “comerţul socialist”, iar lăutarii erau buni, da’ nu te dădeau pe spate.

     Ceea ce conta era spiritul. “Un profesor de filosofie, după ce s-a îmbătat o săptămână în fiecare seară, mi-a zis: “M-am prins ! Tu vinzi atmosferă !”.

     Clientelă de elită

     La Şarpele Roşu nu aveai ce căuta înainte de miezul nopţii. “Dacă veneai ziua, te lua plânsu’ !”, e sincer nea Dan. “Dar, după unu noaptea, era o caterincă generală ! Se împrieteneau toţi, cu toţi ! O nebunie generală, pe acorduri de vioară şi ţambal …”, se entuziasmează legendarul cârciumar.

     Gh. Dinică, Şt. Iordache, George Mihăiţă, Şerban Ionescu, Colea Răutu, Radu Beligan cei doi Ştefan Bănică - tatăl şi fiul, Dumitru Rucăreanu, Stelian Nistor, Dorel Vişan, Nicu Constantin, regizorul Nuţu Cârmâzan sunt doar o parte dintre marii noştri actori şi regizori care au ales să se îmbete în cârciuma lui Dan Niculescu.

     “Bănică ăla micu’ crrre’ că venea să caute spirrritul lui taică-său !”, graseiază melancolic Dan Niculescu. Brusc, îşi revine şi-ncepe să turuie: “Nuţu e cel mai bun regizor dintre columbofili ! Stelică Nistor nu punea niciodată «peste» în paharul său ! Zicea: «Mi-e silă să beau după altu’ …, chiar şi după mine !”.

     “Filarmonica Şarpele Roşu”

     Acestora li se adaugă Nicolae Ulieru, fostul purtător de cuvânt al SRI-ului, foştii ambasadori ai Iugoslaviei, Rusiei şi Marii Britanii: Dragomir Radencovici, Nikolai Filatov şi Martin Hughes: “Veneau fără gardă, oameni normali, chiar mişto ! Păi, nu eram io înarmat ? Aveam şase puşti şi un pistol ! Pe ambasadoarea Italiei n-am primit-o pentru că a întârziat la un concert al «Filarmonicii Şarpele Roşu» ! Iam zis, nu pot doamnă, din respect pentru cei care stau la masă ! Nu puteam să scol pe unul să o bag pe ea !”.

     Un alt secret al sucesului Şarpelui Roşu au fost lăutarii săi. Referinţa supremă e Nelu Ploieşteanu. Domnu’ Dan e critic: “Nelu are mult talent actoricesc, e interpretativ !”.

     Locotenentul Atilla îi sare în ajutor: “Nelu Ploieşteanu, când vedea că pleacă lumea de la masă, sărea pe lăutari: «Hai, bă, că pleacă ăștia cu banii noştri !»”. Maria Buză, de la “Vouă”, Nunuţa, ţambalagiii Leo Iordache şi Marius Mihalache, violonistul Vasile Năsturică sau basistul Mitiţă sunt o parte dintre cei care au alcătuit, timp de peste un deceniu, “Filarmonica Şarpele Roşu”: “Îmi plăcea să-i spun «Filaromica», că erau singurii ţigani care veneau la mine. O singură dată au venit unii, au făcut scandal şi au scos săbiile … Am venit cu puşca, am tras în tavan şi au plecat. Găurile nu le-am acoperit nici după ce am renovat, să se ştie !”.

     Clădirea în care a funcţionat “instituţia culturală” e o ruină acum: “A apărut un impostor revendicativ pe care interese obscure l-au făcut proprietar ! N-am mai avut bani să investesc în altă locaţie”.

     Cine voia să bea lângă Dinică sau Iordache marca banul
     “Mi-am făcut o cârciumă cum mi-am dorit io să mă simt într-o cârciumă ! Nu m-am băgat la bacşişurile chelnerilor. Le-am zis doar să fie corecţi ! Preţurile erau mari, nesimţite ! Asta pentru că, dacă venea lumea să bea lângă Iordache sau Dinică, trebuia să plătească ei ca să iasă ăia mai ieftin !”.

     La final, “Şarpele” e tranşant: “Cre’ că ar fi plictisitor să mă mai ocup de aşa ceva. Mă subcalifică ! E ca un flacon de parfum bun, care a fost OK, da’ a fost … Mi se pare banal !”.

     “Şarpele Roşu a însemnat cea mai mare boemă a Bucureştiului. A fost începutul consacrării mele artistice, datorată marilor personalităţi care obişnuiau să bea a colo. Mulţumită lui Dinică, Iordache şi Dan Niculescu sunt un lăutar cunoscut. Am trăit acolo cele mai frumoase momente!.”, NELU PLOIEŞTEANU, lăutar.

Sursa: http://www.bucuresti-online.net/